Pentru iubitorii de poezie contemporană, un nou volum al lui Constantin Abăluţă constituie, fără doar şi poate, un eveniment. În consecinţă, cea mai recentă carte a sa, nu poate trece neobservată, cu atît mai mult cu cît avem de-a face cu o poezie atipică, pe care formulele nu reuşesc să o epuizeze. Deşi poetul pare că rămîne egal cu sine de la un volum la altul, fără metamorfoze neaşteptate sau schimbări de tonalitate, lirica sa îşi dezvăluie, la fiecare nouă lectură, o altă dimensiune.

Ceea ce ne atrage, mai cu seamă, atenţia este conduita cu totul remarcabilă a eu-lui poetic care preferă postura păianjenului captiv în însingurarea pînzei sale (destul de transparent în acest sens este, de altfel, şi titlul noului volum); pornind de la asumarea unei asemenea ipostaze - care trădează, desigur, o anume inadecvare la spaţiul din jur şi reserve progresive la ambient - Constantin Abăluţă construieşte edificii a căror geometrie visătoare aminteşte farmecul straniu al oraşelor dispărute; geometrie mentală, bineînţeles, ca aceea a labirinturilor, ca textura melancolică a pînzei de păianjen şi caligrafia spectrală a umbrelor: "Mai trăiesc o zi şi încă una/ îmi pică umbra pereţilor pe mîini/ eternitatea oaselor dureros mă încearcă/ prietenii din copilărie s-au volatilizat/ cei cu care stăteam pe terasă la o bere/ între tăceri particulare desprinse cum cometele/ dintr-un timp care nu mai există."

S-ar putea emite numeroase ipoteze cu privire la resorturile gîndirii poetice şi la modul în care mecanismele perceptive - mereu imprevizibile - redimensionează realul prin prisma unei sensibilităţi hipertrofiate. Glisînd între mai multe registre ale senzorialului, poetul nostru urmăreşte să surprindă acele insesizabile mutaţii ale gîndului provocate de impactul obiectelor asupra subiectivităţii. Iată-l notînd neutru, tern, indiferent, ceea ce tentaculele sensibili