Mulţumesc redactorilor şi colaboratorilor revistei Vatra din Tg. Mureş care şi-au dat osteneala să-mi comenteze cărţile în numărul din decembrie trecut. Nici măcar aniversar, prilejuit doar în parte de apariţia Listei... la editura Aula din Braşov, în colecţia coordonată de Al. Cistelecan, gestul colegilor mei din mai multe generaţii m-a emoţionat cu atît mai mult. Şi m-a obligat să reflectez la cîteva lucruri, între care cel puţin unul reprezintă o veche preocupare a mea, dacă nu chiar o obsesie.

E vorba de limitele în timp ale "actualităţii" actului critic. N-am în vedere atît receptarea acestei actualităţi de către cei care ne citesc, cît, mai ales, capacitatea noastră de a răspunde solicitărilor literaturii în permanentă schimbare şi de a o înţelege. Ţin minte cînd mi-am pus prima oară întrebarea cu privire la caracterul fatal limitat în timp al percepţiei critice: după ce am citit Axel's Castle, studiul din 1931 al lui Edmund Wilson despre simbolism, am descoperit într-o revistă (criticul american mă fascinase şi căutam tot ce se putea în legătură cu el) o mărturisire, pe care autorul o făcea la bătrîneţe, despre spaima de care este încercat că, într-o zi, va fi "depăşit" de literatură, nu-i va mai plăcea nici ce, nici cum se scrie, pur şi simplu nemaiînţelegîndu-şi timpul. Eram foarte tînăr pe atunci şi totuşi neliniştea lui Wilson mi-a dat de gîndit. Astăzi o resimt din plin.

Istoria literară nu ne dă răspunsuri încurajatoare. E ciudat, de exemplu, să vezi cum apreciază Maiorescu, la aproape 70 de ani, literatura de la începutul secolului XX. După ce intuise valoarea lui Eminescu şi a lui Caragiale, mentorul junimist o preferă pe Maria Cunţan lui D. Anghel şi se arată nemulţumit de aerul "străin" (citeşte: franţuzesc) şi excentric al versurilor scrise de acesta din urmă în colaborare cu Iosif. La rîndul lui, E. Lovinescu, acela care a consa