Facultatea de filosofie bucureşteană are, după ştiinţa mea, un singur curs dedicat tangenţial relaţiei dintre arhitectură şi filosofie - pe care l-am audiat fragmentar: este la nivelul unor cursuri de introducere absolut elementară in arhitectură - care insă era ţinut de un invitat străin. Estetica predată la Bucureşti viitorilor filosofi nu este cunoscută a folosi teritoriul arhitecturii in exces. Dimpotrivă, aceea predată odinioară viitorilor arhitecţi de la IAIM de regretatul profesor Cezar Radu insista pe apartenenţa arhitecturii la domeniul de interes al esteticii, cu particularităţile sale. Chiar şi acei esteticieni tineri care cercetează teme unde arhitectura le-ar fi un evident teren de testare, dacă nu şi de conceptualizare (ex. estetica tactilităţii) refuză să intre mai adînc pe acest teritoriu sub pretextul "tehnicităţii" acestei arte. La Bucureşti şi Cluj există cîţiva tineri intelectuali interesaţi de problemele spaţiului organizat şi chiar de o fenomenologie a zidirii (Ciprian Mihali sau Mădălina Diaconu, prezentă acum cu o excepţională tabletă săptămînală în Observator cultural), cu doctorate pe această temă, care se apropie de multe dintre problemele pe care le urmăresc şi eu, "de pe versantul celălalt", al filosofiei, dar urmărind nu rareori o bibliografie şi obiective consonante. Filosofia spaţiului şi mai cu seamă a spaţiului organizat de arhitectură, urbanism, landscape architecture şi landscape art este - încă - un domeniu minor al Filosofiei înseşi, dar unul aflat în expansiune în perioada post-heideggeriană şi mai ales odată cu post-structuralismul; de asemenea, mai merită spus că acest teritoriu al filosofiei este din ce în ce mai des nu doar vizitat, ci chiar informat, amplificat nemijlocit de arhitecţii înşişi (Norberg Schulz, Frampton, Perez-Gomes din generaţia mai vîrstică; Greg Lynn, Maria Theodorou sau Neil Leach din cea căreia îi