Întîmplarea a făcut să fiu în Bucureşti şi să am şansa de a asista, în 1990, la premiera filmului lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică. Ştiam cîte ceva despre film de la Mircea Zaciu şi de la Gelu Ionescu, ce se număraseră printre scriitorii invitaţi, în 1981, la un fel de pre-vizionare, în ideea că vor da un aviz favorabil (chiar dacă neoficial) şi că se va împiedica astfel interzicerea filmului. Încercare, bineînţeles, fără urmări. Cei doi îmi povestiseră cîteva scene, iar fragmente din scenariu (însoţite de extraordinare fotografii) apăruseră în revista studenţească Echinox de la Cluj. Şocul pe care l-am resimţit, la premieră, a fost puternic. Pintilie trăgea piesa către oniric şi către tragic. Lua naştere o lume năucă şi năucită, unde atotputernice sînt violenţa, delirul şi băşcălia. Textul lui Caragiale nu are, cu certitudine, acea încrîncenare şi acea insistenţă în a scormoni jegul uman pe care mizează Pintilie. În definitiv, am spus-o şi cu alt prilej, personajele piesei sînt mai curînd simpatice. În jurul lui Nae Girimea (om aşezat, are meserie, are dugheană, are amploaiat) evoluează o serie de indivizi cu ocupaţii incerte, consumîndu-şi timpul şi energia în istorii de amor. Se "dau mari", invocă, la o adică, principii morale şi experienţe existenţiale decisive, sînt pe cît de bănuitori pe atît de uşor de înşelat. Par (cu excepţia Catindatului) la adăpost de grija zilei de mîine, sînt amatori de distracţii, beau bere, vermut, jamaică, Pampon şi Crăcănel procură, în miez de noapte, mezeluri şi vinuri pentru un chiolhan improvizat etc. Pintilie schimbă registrul şi, opţiune esenţială, situează acţiunea într-un spaţiu dezolant, înfricoşător, o mahala sordidă, cu case rare, cu drumuri desfundate, picioarele se afundă adînc în glod, totul dă senzaţia de promiscuitate şi de murdărie. În "sala de bal" şi la cîrciumă e o viermuială imundă, transp