Aruncăm ocheade spre lumea de dincolo de filosofie, de studii sociologice, şi politologice, şi antropologice. Iată, spre exemplu, cum, asemenea hătmănesei Rosetti din vremurile de dinaintea revoluţie de la 48, şi tuşichi putea spune că "Nici o casă (...) nu era ţinută ca a ei şi, mai ales, nicăiure nu se mînca ca la dînsa" (Radu Rosetti, Amintiri, ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996). Deosebirea, e adevărat importantă cu toate că nu de esenţă, constă în anvergura constatării respective. Pentru tuşonka, prestigiul se lăţea către vecinii din curtea din spate, spre casele cele multe şi mărunţele care urmau aceleia mari şi înalte de la stradă cumpărată de ei prin anii '60 de la o familie de evrei ce a luat drumul exilului. Poate că de aceea, în paranteză fie spus, după dispariţia lor pămînteană, cînd casa a intrat în reparaţii generale, vecinul Macek îmi tot spunea, trăgîndu-mă deoparte, să verificăm podul bătrîn, plin de tot soiul de vechituri, anvelope de maşină şi borcane din acelea farmaceutice şi sticle vechi de sifon de jumătate de litru. Credinţa vecinului era fermă, fostul taximetrist repeta obstinat că evreii precis au ascuns prin locuri dosite niscaiva averi de care, în graba plecării, au uitat. Pe sub cornii acoperişului sau pe sub pragul uşilor, în tocul uşilor, în lemnul din zidărie pe nume boiandrug s-ar fi aflat cocoşeii. N-a fost să fie mai nimic din reveriile domnului Macek, mai puţin un album nemţesc de la sfîrşitul secolului al XIX-lea cu poze alb-negre cu interioare vieneze, o frumuseţe era albumul acela prăfuit şi împînzit cu căcăreze de şoareci. O minunată sobă de teracotă din majolică policromă într-una din camere mai rămăsese din vremurile vechi despre a cărei valoare am aflat de la cei cîţiva vînzători de antichităţi care au răscolit coturile ascunse ale impunătoarei clădiri în căutare