Directorul unei fabrici româneşti de dulciuri mi se lăuda la începutul anilor '90 cît de bune sînt produsele sale. M-a îndemnat chiar să gust atunci, în timpul interviului, cîteva mostre. Mestecam, înghiţeam şi dădeam din cap, ascultîndu-l cît de bun este, că e lider de piaţă, că ar face şi export dacă l-ar ajuta guvernul... Şi reclamă de ce nu vă faceţi? - l-am întrerupt. "Ce nevoie am eu de reclamă? - s-a întunecat directorul. Produsele mele sînt de înaltă calitate. Reclamă să-şi facă toţi turcii ăştia care ne-au invadat piaţa cu prostiile lor poleite!" Cam aşa judecau producătorii noştri în acei ani. (Din păcate nu există sondaje care să ateste afirmaţia dinainte, formulată la bunul-simţ.) Dacă anunţătorii de publicitate nu existau, fireşte că nici consumatorii de publicitate nu contau. Exista, totuşi, o masă omogenă de consumatori care se holba la spoturile "Adidas torsion" (CM de fotbal din 1990) sau Kent (serialul Dallas). Românii se holbau şi atît. Ei gîndeau că reclamele se fac numai la produsele proaste, ca să se vîndă. (Nici această afirmaţie nu este susţinută de vreun studiu de cercetare, dar i-am dat drumul, aşa, la bunul-simţ.) Oferta de publicitate s-a înfiripat odată cu sosirea primelor companii multinaţionale. Specialiştii în marketing şi comunicare ai producătorilor multinaţionali au format, cu pretenţiile şi rigorile lor, prima generaţie de publicitari români şi, implicit, au educat prin campanii agresive primele generaţii de români consumatori de reclame. Nu există încă o "atestare documentară" care să ne arate anul cînd a început acest proces. Ştim, însă, cu certitudine că prima agenţie de publicitate a apărut pe malurile Dîmboviţei în 1991 şi s-a numit Graffiti (actualmente Graffiti/BBDO). Cînd multinaţionalele au prins să-şi consolideze afacerile (nu aşa de vioi ca în Ungaria, Cehia sau Polonia), au apărut "în umbra lor" şi filialele re