Sărbătoare şi angoasă De cîteva zile am început să primesc invitaţii la emisiuni şi cereri de articole despre Paşte, despre sărbătoare în general. Unele sînt urgente, de pe o zi pe alta. Ţi se cere să descrii varianta pitorească şi cît mai "tradiţională" a sărbătorii (televiziunile şi PRO-TV în special, dar acolo n-am fost invitată, obişnuiesc să alăture cele mai stridente scene ale cotidianului nostru, pus pe o nonşalantă, brutală modernizare, cu prezentarea unor obiceiuri desprinse parcă din culegerile lui S. Fl. Marian şi T. Pamfile. Cînd e vorba de capitolul religios, respectul pentru trecut, ţărani şi neschimbare se impune!). Sau ţi se cere să discuţi despre ce înseamnă acum sărbătoarea, ce consistenţă are ea pentru omul de azi, care sînt recuzita, gestica şi însemnătatea ei actuală. Unele invitaţii sînt la mîna a doua. Colege covîrşite de solicitări îmi trec mie apelurile, eu la rîndul meu... Radio-ul, televiziunea, presa se pregătesc de sărbători. Ceea ce e un semn de normalitate: sărbătoarea religioasă, practicile religioase sînt o realitate în societatea românească, sînt recunoscute şi tratate ca atare. Pe mine, însă, cînd aud asemenea invitaţii, mă apucă panica. Pot încropi la nevoie cîteva date despre subiect, mă pot informa, pot consulta bibliografie. În 1998 a apărut la Humanitas o excelentă carte despre sărbătoare şi sărbători a Irinei Nicolau, scrisă cu verva şi priceperea unui autor pentru care etnologia ţine de o înţelegere proaspătă, vie (Ghidul sărbătorilor la români). Un an mai tîrziu, împreună cu echipa de tineri cercetători de la Muzeul Ţăranului, a mai publicat Sărbători româneşti. În ce mă priveşte, dincolo de minimele măsuri pentru a face faţă comenzilor, îmi simt incompetenţa, crasa incompetenţă în faţa sărbătorii. Sărbătoarea... Sărbătoarea pascală mai ales care, pentru creştinismul răsăritean, e sărbătoarea prin excelenţă... Ce luc