Aud pentru a 222-a oară aria Cherubinului şi deodată sună telefonul - un prieten mă întreabă ce fac. "Ascult Mozart, Nunta lui Figaro." "Fii atent!", mă somează şi fără o vorbă în plus îmi citeşte ceva cît se poate de antisemit, dintr-o revistă pe care n-am deschis-o şi nu o voi deschide niciodată; îl ascult şi mă gîndesc că de cînd sînt muritor nu am auzit aria aceasta, cu linia ei melodică neîndoielnic divină, într-un asemenea context. Totuşi, nu pot să-l întrerup fiindcă i-aş apărea ca un sclifosit care pune muzica mai presus de viaţa propriu-zisă care, după cum s-a decretat, e mai presus de orice. Cu o rapiditate de care nu mă mai mir, îmi dau seama că aş fi nu numai un sclifosit, dar şi un răsfăţat (precum m-a acuzat odată un specialist în batiscafuri şi montgolfiere) care nu vrea să privească drept în faţă şi să ia act de mizeriile inepuizabile ale existenţei; şi nu numai un răsfăţat, ci şi un apolitic; şi nu doar un apolitic, dar şi un indiferent. Cherubinul îşi încheie aria odată cu fraza finală a articolului: "Cît o să ne mai dicteze şi o să ne mai chinuie jidanii împuţiţi?". Constat că mi s-a întipărit bine în minte, în pofida lui Mozart. "Sînt inadmisibil" - îmi zic. "Ce părere ai?", mă întreabă prietenul, cu o linişte care ştiu din ce panică vine... "E o oră la care în chestia asta nu mai ai păreri..." "Adică?" "E ora la care începe Pianina mecanică la Tele 7 abc." "Alerg - bine că mi-ai spus. Vorbim mîine." Mă uit a nu ştiu cîta oară la Pianină, ca de fiecare dată mi se pare că o văd prima oară, replici întregi îmi sînt ca şi necunoscute, altele parcă le mai auzisem ("Femeia e tot ce-i mai bun în bărbat") şi îmi imput că le-am pierdut, cum de le-am pierdut?, cum de au pierit printre atîtea tăieturi din ziarele secolului trecut, ca, deodată, exact cînd se "cînta" - care alt verb? - aria aceea: "Sînt dement, mai cred în iubire...", să sune din nou t