Filantropica, România, 2001. Regia: Nae Caranfil. Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă. Filantropica e, ca Prinţ şi cerşetor, revăzut de un urmaş român şi trecut prin postmodernism al lui Billy Wilder (cel din Apartamentul), şi pus în scenă (ideea de înscenare, de spectacol, de joc actoricesc, de histrionism se regăseşte aproape în fiecare secvenţă) în Bucureştiul începutului de secol XXI. Un loc unde "nu există decît trei meserii: sărăcia, bogăţia şi sexul"; alte preocupări (dragostea, literatura) pică în ghena aspiraţiilor nerentabile (unde pici şi tu de fraier, în caz că te-ai agăţat de ele), dacă nu se găseşte cîte un vizionar care să mai "salveze" din emoţiile astea inutile (compasiunea, altruismul), arătînd că din ele se pot scoate bani frumoşi. Un astfel de vizionar este producătorul-regizorul-scenaristul cerşetorilor bucureşteni: o privire îi e de ajuns ca să găsească biografia cea mai sfîşietoare, partitura cea mai lacrimogenă, atitudinea cea mai emoţionantă pentru fiecare cerşetor în parte. În interpretarea lui Gheorghe Dinică, el este un portret al diavolului ca show-man de geniu. Cea mai bună replică a sa, despre o mînă întinsă pe care nimeni n-o bagă în seamă, atîta timp cît ea n-are o poveste de spus, ar putea să-l includă, în cinismul ei atotcuprinzător, şi pe cineastul român care cerşeşte finanţare şi care va rămîne cu mîna întinsă, atîta timp cît nu găseşte o poveste captivantă. Nae Caranfil este acea pasăre rară în cinematograful românesc: un scenarist-regizor care are ceva de spus despre lucruri grave (Filantropica e poate cel mai important dintre filmele sale, şi cu siguranţă cel mai sumbru) şi, în acelaşi timp, unul care ştie să-şi distreze publicul, să dea ce i se cere. Povestea din Filantropica e în esenţă foarte tristă: un amărît de profesor de liceu (Mircea Diaconu), unul dintre tipii aceia de treabă pe car