Cititorul presei româneşti de azi trebuie, mai întîi, să fie sincer cu sine: după o scurtă autoanaliză, să recunoască de ce cumpără şi/sau deschide ziarul, ce anume caută în el. Dacă răspunsul - sincer, naiv, încăpăţînat - e "informaţie", generică ("Ce s-a mai întîmplat în ţară / în lume?") sau particulară ("S-a votat legea X?"; "A fost arestat Y?"), e caz de ghinion sau nepotrivire. Că funcţia de bază a jurnalismului ar fi informarea mi se pare de altfel o pioasă convenţie socială, menţinută din raţiuni autojustificative în manualele introductive de jurnalism şi în imaginea despre sine a cititorului. Informaţia se reconstituie doar indirect, pe un plan mai înalt, ca observaţie sociologică: despre ce îi mai preocupă pe oameni, despre mentalitatea unei societăţi la un moment dat. E o trăsătură mai generală a jurnalismului, dar ziarele româneşti, cu tradiţională vocaţie pentru arhetipuri şi frăţie cu natura, o ilustrează în mod exemplar: pagina reflectă haosul vieţii, pe care fragmentare eforturi de interpretare nu-l anulează, ci îl amplifică. Zona curat informativă a presei libere priveşte marile evenimente, catastrofele - războaie, cutremure, atentate teroriste (cele pe care publicul le află oricum, chiar mai repede, cu ajutorul televiziunii, al Internetului şi al telefonului de la rude şi prieteni) - şi (din fericire) buletinul meteorologic (în anii dictaturii, în schimb, spaţiul de maximum informativ era rubrica de "Decese" a micii publicităţi). Aflînd deci dacă se mai bate americanul cu afganul şi dacă mîine va ploua sau nu, cititorul de azi îşi vede împlinite curiozităţi comune cu ale strămoşilor. Pe vremea cînd (prin anii '60-'70) în lingvistica românească se discuta mult despre stilistică, din perspectivă structuralistă, punîndu-se în legătură funcţiile limbajului cu diferitele sale domenii de utilizare, jurnalismului i-a fost atribuită, printre altele,