La fabrica de tămîie se lucrează în trei schimburi. Nu există producţie pe stoc şi nici plan: ideea e să facem cît mai multă. Fiecare gram e aşteptat de mult de beneficiar, iar specula a ridicat preţurile la niveluri scandaloase. Cînd bagă tămîie în cîte un magazin, se aşează la coadă nu strada ori cartierul, ci toată ţara. Tămîia, doamnelor şi domnilor, e o comoditate spirituală fără de care nu mai putem trăi. Nu-i vorba, reclama are şi ea un rol în această dependenţă. Medici şi profesori au apărut la televizor şi i-au exaltat virtuţile. Cărţi scrise de academicieni cu păr alb şi îndelungată activitate de cercetare i-au fundamentat efectele curative. Istorici cu ochelari groşi au povestit cui a stat să-i asculte ultimii 2000 de ani de veselă folosire a ei. În sfîrşit, vedete de cinema şi cîntăreţi de muzică uşoară (de făcut, nu de ascultat) au mărturisit că le place tămîia şi c-o folosesc în fiecare zi. Mai mult, plicul cu tămîie e acceptat peste tot, de la doctor şi pînă la judecător, de la comisia de licitaţie şi pînă la consiliul de administraţie. Pusă la frigider, tămîia se păstrează oricît şi poate fi folosită imediat, fără decongelare. Scoasă la uscat în balcon, ea provoacă invidia vecinilor şi creşte riscul unei spargeri de locuinţă. Din nenorocire însă, această substanţă nu există liberă în natură. Importul e şi el îngreunat, nu de bariere vamale, ci culturale: ne e greu să înţelegem (ori să iubim) tămîia altora. Fumul ei ni se pare prea vaporos, mirosul prea diafan. Tămîia bună trebuie să ardă precum anvelopa şi să miroasă pînă în satul ori cartierul vecin. Şi, mai mult decît orice altceva, ea trebuie să facă impresie, să schimbe ceva în interlocutor. Tămîia e inscrisă în Constituţie, are o lege specială, cîteva ordonanţe de urgenţă şi norme de aplicare. Acestea din urmă rămîn şi cele mai controversate: unii susţin că tămîia în strat gros şi vizi