Vlad(imir) este pe jumătate rus, după mamă. Fără a se considera rusofil, în adolescenţă era îndrăgostit de literatura rusească, în special de Dostoievski pe care l-a citit în întregime în original. "Nu i-am mai avut la inimă pe ruşi după '90" spune el. "Atunci parcă m-am deşteptat, am început să pricep toate necazurile pe care le-au adus şi probabil că le vor mai aduce bietei noastre ţărişoare vitregite de soartă." Aşa vorbeşte el de obicei, un amestec molcom de cuvinte livreşti cu expresii şi structuri lingvistice stereotipe, cu iz arhaic, mai ales cînd este vorba despre patriotismul său. Totuşi nu se înnebuneşte după limba româna şi nici după români, căci el singur se autoproclamă cetăţean al Republicii Moldova şi nimic altceva. Uneori îşi forţează accentul pentru ca identitatea sa să fie cît se poate de evidentă. A venit în România prin deja clasicul sistem de burse destinate studioşilor tineri basarabeni. A absolvit Filologia, dar acum lucrează ca fotograf şi nu prea se grăbeşte să se mai întoarcă acasă. "Acolo mă simt ca într-o puşcărie, călcat în picioare de bocancii bolşevicilor, că asta au rămas şi acuma. Cînd am respirat pentru prima dată aerul din România, m-am simţit într-adevăr liber...". Un paradox, am spune cei mai mulţi dintre noi, românii, care n-am identificat niciodată atmosfera aproape sufocantă din ţară cu ideea de libertate. În materie de băutură, jumătatea de rus din Vlad îşi cere drepturile. Bea înspăimîntător de mult pentru tovarăşii săi de pahar pe care îi bagă repede sub masă. Cînd se îmbată, ceea ce se întîmplă destul de rar, uită total limba română şi începe să recite din Esenin, pe ruseşte. La fiecare zece minute, se ridică în picioare pentru a ţine un toast, bate cu palma în masă ca să se facă linişte şi urlă, cu paharul în mînă: "Tastao!". Bolboroseşte cîteva cuvinte, din care nu se înţelege nimic, după care mai dă o "cinzeacă" p