Pune degetul! - strigă doamna învăţătoare, ieşindu-şi, în sfîrşit, din pepeni, altfel femeie blîndă, serafică, toată numai un zîmbet "abecedarian". Aşa că n-avem ce face şi punem degetul mai întîi pe prima silabă ma- şi citim, apoi pe a doua silabă -ma şi citim. Este primul act de manipulare din viaţă (limba română = mama), în timp ce penultimul este: L-ai văzut pe X ce-a mai slăbit? Sigur e bolnav! (informaţia fiind însoţită de un actio teatral: darea peste cap a ochilor!). Între aceste două limite se desfăşoară marea cabală mediatică, în care actorii sîntem noi, "idioţii folositori", cum bine ne numea un ideolog cu cioc şi şapcă. Fiindcă viaţa noastră nu mai înseamnă demult o înşiruire de fapte, ci doar de informaţii, iar binecunoscuta exhortaţie "fă ceva!" (adică făptuieşte!) s-a transformat în "informează-te, nene!". Faptul că, de pildă, ninge, nu mai înseamnă în sine nimic. El trebuie să devină informaţie şi chiar devine, atunci cînd un informator informează un informat. Ninge nu este o informaţie, atîta timp cît, de exemplu, X nu-i telefonează lui Y, pentru a-l informa că ninge. Aproape că, de fapt, abia cînd X îl informează pe Y că afară ninge, abia atunci ninge cu adevărat! Numai că exact din acest moment începe drama noastră (şi, deopotrivă, a informaţiei!) în trei acte, călare pe tot atîtea imponderabile. Prima (în legătură cu informatorul): X nu a văzut bine şi, de fapt, nu ningea, ci vecina de sus scutura o pernă care, netratată la timp cu înălbitorul Ace, cînd, normal, vine mătuşa din Italia, aceasta s-a rupt (perna, nu mătuşa!). Deci, informatorul e cel puţin zărghit. Sau pervers. Dacă nu neglijent. A doua (privind mijlocul de comunicare): telefonul (lui X sau al lui Y, nu contează!) era defect şi hîrîia, drept urmare, deşi X a spus minge sau ninja, Y a înţeles ninge. Deci, de vină este "operatorul telefonic" (care poate fi şi "intermediarul" de