Faţa noastră În colecţia dilematicilor a mai trecut încă o revistă cu titlul "Faţa locurilor". Cu orice opinie a autorilor citită, iar uneori recitită, simţeam cum mă copleşea o dezamăgire. La început n-o puteam defini. După ultimul articol savurat am înţeles că mi se conturase clar o dezamăgire faţă de noi înşine. Şi cred că nu e nici un paradox. Cu toate că viaţa e plină de ele, surprinzîndu-ne cu cît mai des, cu atît mai uimitor. După citirea acelei Dileme, am început să găsesc în memorie un şir de întrebări ascunse. Una din acestea îmi stăruie şi acum: ce ne-a făcut să ne despărţim atît de mult unul de altul, împărţindu-ne de la un timp încoace în ardeleni, moldoveni, olteni, dobrogeni? Vrem parcă să vedem între noi cine e mai tare şi care e mai mare. Toţi formăm un popor care român se numeşte, indiferent unde te-ai născut, la Iaşi sau Bucureşti, Constanţa sau Timişoara. Să reţinem că faţa locurilor este, de fapt, faţa noastră. Întristarea mea se explică şi prin faptul că am observat o trăsătură destul de pronunţată în specificul nostru - dezbinarea. Or, unirea, din contră, creează o imagine mult mai demnă de respect. Astăzi în societatea românească se întîmplă exact ca în fabula scriitorului rus Crâlov Racul, broasca şi ştiuca. Fiecare trage cît poate în partea sa. Este acelaşi egoism care ne "macină", ca o boală incurabilă. M-a impresionat neplăcut cazul scriitoarei Svetlana Cârstean, care atît de "grijuliu" a putut să-şi ascundă faţa locului de unde a pornit în lume. (N. red.: Nu vă împărtăşim deloc această părere.) Sînt basarabeancă şi, chiar dacă accentul meu unora le displace, mie îmi este drag şi nu-mi voi nega niciodată locul de unde vin. Cred că această concluzie mi s-a format atunci cînd am auzit de la profesorul meu de limba română că l-a studiat pe Eminescu pe sub bancă. Valorile naţionale la Chişinău se calcă în picioare, de aceea şi dorul de