Probabil va mai amintiti pozele cu bebelusi din revistele romanesti de dinainte de ’89. Sub aceste poze aparea fotoexplicatia: „Ba al nostru-i mai frumos!“. Ce demoni ai frustrarilor ii impingeau pe parintii sau bunicii respectivi sa-si fotografieze pruncii abia nascuti si sa le trimita mutrisoarele la aceste hidoase concursuri de Miss Bebe, oricit ne-am chinui, e greu sa intelegem. Din aceeasi categorie a copiilor abuzati pentru talentele lor fac parte gimnastele, despre care am citit de curind intr-un ziar central ca duceau o viata imposibila in cantonamentele de inalta performanta. Sau pianistii tineri (va amintiti de Mihaela Ursuleasa?) cu fete triste si imbracati ca oamenii mari? Toate acestea erau realizari cu care statul de pe atunci se mindrea, copiii exceptionali, copiii de performanta erau, vezi Doamne, semne ale societatii infloritoare pe cale de desavirsire. Nu sint de meserie si nu vreau sa ma bag in speculatii de sociologie si psihologie, dar cred cu tarie, ca simplu privitor ca la teatru, ca toate aceste performante silite, constrinse, ca toti acesti copii viriti cu sila in hainele acelea funebre, in costumele de neni cu cravata sau in rochiile de seara cu dantele curgatoare la mineci, nu erau nici pe departe un semn al sanatatii sociale, ci dimpotriva. Bineinteles ca trebuie sa mai fi existat si cazuri fericite, copii care chiar vroiau sa faca lucruri iesite din comun, in loc sa se joace. Se poate, dar imaginea de ansamblu arata altfel si, oricum, nu trebuie subestimata puterea de persuasiune pe care un adult o are in fata unui copil si cit de usor acesta poate fi convins ca isi doreste el insusi sa nu alerge pe-afara, ci sa studieze. Zicala comunista „Decit un savant ofticos, mai bine un magar sanatos“ sa nu ne insele. Se putea profita la fel de bine de pe urma magarusului sau a savantului, cu deosebirea ca in cazul celui din urma mamita si mamitica