Imediat dupa revolutie, dar mai insistent dupa 1995, conducerea Bisericii Ortodoxe Romane a pus pe tapet un subiect apreciat de biserica drept esential inca dupa obtinerea autocefaliei: construirea unei catedrale patriarhale in Bucuresti. Motivele sint de doua tipuri: 1. Catedrala de pe Dealul Mitropoliei, desi pitoreasca si pretioasa in arhitectura sa, nu este de natura sa faca fata marilor evenimente ale anului liturgic, atunci cind in mica piateta dintre ea si Palatul Patriarhal se string sute de mii de oameni care nu incap in interior. 2. Celelalte tari ortodoxe au asemenea catedrale patriarhale, iar cea mai recent terminata, cu doar doi ani in urma, este cea de la Belgrad (inceputa in anii ’40).

Alegerea amplasamentului nu a fost usoara. Initial s-a propus Parcul Carol, o solutie deosebit de interesanta din punctul de vedere al reabilitarii unui sit istoric (cel al Expozitiei de la 1906), care a fost transformat prin prezenta mausoleului si a monumentului comunist adiacent, concepute de arhitectul H. Maicu, intr-un loc cu semnificatie astazi precara. La data aceea, mie unuia mi se parea plauzibila o transformare a mausoleului in altar cu deambulatoriu, iar a monumentului propriu-zis, in turla sau clopotnita a unei catedrale patriarhale. Din nefericire (din perspectiva a ceea ce avea sa urmeze), rigiditatea pozitiei Comisiei Monumentelor Istorice de la acea data avea sa duca la refuzarea respectivului potential amplasament. Dupa negocieri indelungate, s-a ajuns la o solutie cu totul defavorabila: Piata Unirii. Amplasarea venea la scurt timp dupe ce guvernul de atunci daduse o hotarire care delimita zona Bucuresti 2000 ca fiind zona de dezvoltare de interes national; or, neconsultarea partenerilor de atunci ai Primariei Capitalei in infiintarea Agentiei de Dezvoltare Bucuresti 2000 (Central Bucharest Consortium Ltd., ales pe baza unei licitatii intern