Teatrul National din Cluj – D’ale carnavalului de I.L. Caragiale. Regia: Miriam Cuibus si Mona Chirila. Scenariu, scenografie, ilustratie muzicala: Miriam Cuibus. Cu: Patricia Nedelea, Nora Chiriac, Geo Dinescu, Cristian Rigman, Catalin Codreanu, Alin Teglas, Romulus Chiciuc, Dragos Hirjoaba, Rares Stoica, Filip Odangiu, Sorin Chitac, Catalin Herlo.
In general, celebrarile astea, UNESCO sau nu, au mai toate in atmosfera asa de statut electrizanta de azi un aer de mare parastas, ca ala de sapte ani: rudele directe se straduiesc sa-l organizeze, chiar daca amintirea s-a sters si au ramas doar mitologiile si resentimentele, in schimb foarte vioi sint invitatii de strinsura, dornici sa-i mai vada lumea, teribil de dispusi din pricina asta sa-si exhibe falsele fidelitati sentimentale fata de mort si competenta exclusiva de tipul: „Si eu am dat mina cu tovarasul Lenin“. Ti-e (mi-e) si frica de ce prapastii or sa mai iasa si de data asta… Mai ales acum, in cazul Caragiale, fiindca el continua sa ramina un caz si dupa nouazeci de ani de la disparitia fizica. Opus cu o anume ciclicitate (a timpurilor interesante si aparent nevrotice) amicului sau de junete Eminescu, ba chiar cu teorii politico-estetice de tip „apolinic vs. dionisiac“, „chintesenta a spiritului national vs. cinism balcanic“ (a se citi strain=dusman), Caragiale a continuat sa aiba si in posteritatea imediata, si acum fani fideli si inamici patetici, analisti de exceptionala subtilitate si detractori cu dogma, dar nu si (cit de romaneste mi se pare asta!) o editie critica definitiva. In fond, nici nu-i raul cel mai mare: o asemenea absenta e doar unul dintre simptomele faptului ca materia caragialiana e inca insuficient digerata de academismul care bate in cuie, ca si de „bunul-simt comun“. Asta implica, in ordine de consecinta, faptul ca umbra exilatului continua sa ne bintuie vie, obligindu-ne la
