Dacia preistorica a lui Nicolae Densusianu a aparut in 1913, la capatul unui travaliu, inclusiv oniric, care a durat mai multi ani. Ea s-a vrut in mod clar acea prima sinteza cu privire la teritoriul antic al Daciei care sa ilustreze nu numai o arhicontinuitate, ci si un viitor. N-a iesit decit un sic cogito al arheologiei, in care mediumnitatea deseori invocata a pelasgilor avea sa aduca deservicii precise ideii de stiinta istorica. E o carte in care autorul si-a citat tot: aspiratiile si maniile, chestionarele folclorice, visele, banuielile si intreaga biblioteca. Amestecul acesta care impinzeste sute de pagini – e drept, cu grafia adusa la zi – a fost reeditat recent de Editura Mentor si distribuit de Editura Nemira, intr-un singur volum cartonat, cu o prefata cel putin ambigua, care face din acest Densusianu un premergator utilizabil, chiar daca marginal, in timp ce un minim contact cu bibliografia temei nu lasa nici o speranta: nu il mai citeste nimeni.

Exista un zel fatidic in atari intreprinderi si putini l-au ilustrat la noi mai bine decit N. Densusianu. Forta cartii sale e medievala, si asta intr-un context european pozitivist, filologic modern, expresionist chiar. Daca i-am uita data aparitiei si curiozitatile gramaticale, am putea-o considera un tratat fantasmatic de secol XVI; e opusul cercetarilor de arheologie, chiar daca le utilizeaza copios, caci nu are nimic din rezistenta si nobletea unei inductii metodice si colective. Nu numai ca nu e istoric si arheolog, dar nici nu traieste intre astfel de savanti, ci intre dacii preistorici si intr-un mod atipic pentru ei. Cu nepoliticoasa ei dimensiune de tezaur – cu zeci de pagini in care se viseaza mult si dezlinat, tocmai in locurile unde autorul nu vrea sa recunoasca absente –, Dacia preistorica e un artefact lipsit si de probitate, si de glorie. E tipul de vis care se uita la trezire, motiv p