Reuniunea Comisiei Europene, unde este foarte probabil sa se ia decizia istorica de a li se propune statelor membre sa deschida negocierile in vederea semnarii unor acorduri de parteneriat economic cu tarile din Africa, Pacific si Caraibe, care au semnat Acordul de la Cotounou, va lua sfirsit astazi, spre orele prinzului. Practic, pentru Uniunea Europeana, acest gest nu are o importanta economica - intr-o perspectiva scurta si medie cel putin - ci semnifica o aparitie de forta pe scena „pietelor terte“ de influenta, in ceea ce este acum, din ce in ce mai vizibil, redefinirea zonelor de actiune previzibile pentru structurarea majora a balantei de putere pe plan international.
Desigur, este vorba despre piete terte de influenta, deoarece pietele secunde sint deja ocupate sau sensibilizate extrem de puternic prin existenta unei relatii deja institutionalizate sau pe cale de institutionalizare cu UE: in primul rind, grupul celor 13 tari candidate, apoi grupul statelor din Balcanii Occidentali, cu care sint semnate acordurile de stabilitate si asociere, apoi alte tari (in total 15) care si-au anuntat fie direct (Georgia), fie indirect dorinta de a adera intr-un viitor nedeterminat la Uniunea Europeana. Dar aceasta nu inseamna ca UE nu ar fi extraordinar de interesata de dezvoltarea unor relatii privilegiate (dar si bazate pe un sistem unic de acorduri institutionalizate) cu cele 77 de tari care compun grupul ACP - tarile din Africa, Pacific si Caraibe, aceasta fie si numai pentru ca, in prezenta unui astfel de acord, ar fi evident pentru toata lumea ca „Europa Unita“ si-a putut adjudeca mijloacele specifice care sa-i permita sa adopte limbajul, atitudinea si rolul unui mare actor international.
Dorinta nu e noua. Vine de mai demult, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, in momentul in care incepea deja sa se simta imposibilitatea de mentinere a vechi
