Un om care a citit toate cărţile privindu-le suveran şi mergând pe vârful picioarelor prin lume, prin biblioteci şi prin propriile sale lucrări.
Anatol Vieru
Profesorul
Despre Dan Constantinescu am scris în repetate rânduri. Revin acum, când se împlinesc nouă ani de la moartea sa, cu câteva amintiri şi comentarii privind maniera de a preda compoziţia. De asemenea, câteva arcuşe finale vor retuşa un portret estetic al creaţiei sale componistice, cam neglijate în ultima vreme.
Dan Constantinescu vorbea foarte clar şi apodictic de un lucru considerat a fi foarte învăluit: compoziţia muzicală. De aici venea şi greutatea noastră de a-i percepe intenţia şi opinia reală. Aparent, întreg discursul său se desfăşura la gradul zero: seriozitatea precum şi trăznaia erau abordate firesc, fără vreo intenţie apreciativă sau depreciativă. Asemenea unui entomolog, se apleca asupra subiectului şi-l cerceta pe toate părţile, găsindu-i calităţi şi defecte cu un aer cât se poate de natural.
Şi mai era ceva care impresiona la contactul cu personalitatea lui Dan Constantinescu: acea şarmantă combinaţie între poeticitate şi pragmatism. Vorbea întotdeauna foarte tehnic, direct la obiect. Dar acest tip de abordare contrasta puternic cu simţirea pe care o percepeai, şi care umplea cu magie întreg discursul. Un pozitivist mistic sau un mistic pozitivist. Orice i se părea natural: de la genialitate la oligofrenie, totul era pentru el inteligibil, explicabil. Chiar şi misterul era inclus, era o parte a acestei lumi şi, deci, avea firescul său.
Metoda
La orele de compoziţie, după pensionarea forţată de împrejurările politice a profesorului Ştefan Niculescu, am avut privilegiul de a lucra individual şi cu Dan Constantinescu. Făceam în special audiţii comentate ale unor opusuri necanonice sau mai puţin exemplare, lucrări din ca
