Cărţile publicate de Ion Simuţ (Diferenţa specifică, Revizuiri, Incursiuni în literatura actuală, Confesiunile unui opinioman, Critica de tranziţie, Rebreanu - dincolo de realism), impun imaginea unui critic cu o incontestabilă fermitate a opţiunilor estetice, sigur pe sine, cu un ton măsurat şi cu o anume neutralitate a scriiturii critice. Simuţ pare a ilustra în modul cel mai convingător tipul criticului ardelean marcat de spirit metodic, riguros, aplicat, oarecum obedient în faţa "obiectului" de studiu, ba chiar înclinat să-şi estompeze cu bună ştiinţă afectivitatea, să-şi pună în umbră propriile efluvii sentimentale, în beneficiul exactităţii şi obiectivităţii interpretărilor. Există însă, în cadrele unei astfel de - inevitabil aproximative - clasificări, dincolo de acest gen proxim al solidarismului de stirpe ardelenească, grav şi precis, şi o netă "diferenţă specifică", prin care criticul se detaşează în peisajul literar contemporan. E vorba, în primul rând, alături de caracterul aplicat al analizelor, susţinute cu argumente extrase din textul propriu-zis al operelor, de o indubitabilă ambiţie - şi chiar vocaţie - a sintezei; adevărata identitate critică a lui Ion Simuţ îşi extrage substanţa din paginile de istorie literară, căreia autorul pare a-i acorda o atenţie privilegiată, aproape exclusivă ("criticul trebuie să poarte în sine întreaga istorie cel puţin a unei literaturi. Un autentic critic, secondat întotdeauna de un istoric literar, trudeşte o viaţă la sinteza de istorie a literaturii, chiar dacă nu o scrie în întregime, ci numai pe porţiuni").

Fără a neglija relieful sinuos, tectonica schimbătoare a actualităţii, Simuţ pare a se orienta cu mai multă naturaleţe şi dexteritate în perimetrul unor valori consacrate, aparţinând trecutului, dar care sunt departe de a fi clasate. Din această disponibilitate spre deschidere a creaţiilor purtând gi