- Editorial - nr. 70 / 10 Aprilie, 2002 Am spus-o, si o repet, actorul este o fiinta cu totul speciala. Lumea interioara a celui care, pe parcursul carierei, "da nastere" mai multor fiinte decat cea mai prolifica femeie din lume, construindu-le fie dupa chipul si asemanarea sa, fie pliindu-se pe structura acestora si, implicit, lasandu-se "bantuit" de ele uneori si dupa caderea cortinei, este, inevitabil, complicata, sfasiata de contradictii. Actorul, inger si demon, in egala masura, generos pana la jertfa de sine si orgolios pana la aroganta, sublim si incomod, ca orice creator, este homo ludens prin excelenta, adica un copil mare, care nu poate, si nici nu stie, sa traiasca fara iubire, nefericit pana la disperare de a fi obligat sa-si lase la poarta sufletului tolba plina cu toate mirarile vietii, care, cel mai adesea, il pustiesc. Dincolo de scena, firul de timp ce ii ramane pentru o viata "pamanteana", numai a lui, se impleteste tot pe langa "scandura". Cea mai mare intrebare, ramasa fara raspuns, este: cum de el, menit sa reverse iubire si bucurie asupra celor din jur, primeste atat de putin, si de rar, o farama de recunostinta? Si, totusi, cat de putin ii trebuie sa fie fericit! Ca unui copil, caruia ii daruiesti o jucarie noua, ochii i se umezesc de lacrimi cand publicul il aplauda, il aclama, ori cand este premiat. Tot el este cel care multumeste, inclinandu-se pana la pamant, pentru bucuria de a-i fi recunoscuta forta magica de a te face fericit fie doar si pentru cateva ore din viata. Ce fabuloasa minune e teatrul! Ce dar dumnezeiesc! Ma gandeam la toate acestea, privind, luni seara, Gala UNITER. Daca lumea in care traim e un... circ, si nu (din pacate!) un teatru, lumea teatrului, decopertata pret de cateva ceasuri, mi-a dezvaluit "motivatia" eternitatii acestei splendide arte. Cu siguranta, pana si Dumnezeu si-a oprit privirea, macar o secunda, pe sca