Şocul de lectură, în cazul noilor romane ale lui Dumitru Ţepeneag (Hotel Europa, Pont des Arts şi Marmureş), este asigurat de lizibilitate. Un termen cheie care irită ori de cîte ori este abordat de criticii tineri, atunci cînd este aplicat scriitorilor din vechea şcoală. Apoi, este bineînţeles un şoc şi dacă ţinem cont de trecutul experimentalist al autorului nostru, pe care nu mai are rost să-l amintim. Avem de-a face, pe de o parte, cu un Ţepeneag al anilor '90 şi, de cealaltă parte, cu un scriitor român deja "clasicizat". Aparent precara condiţie a lizibilităţii a devenit atît de eficientă în cazul multor scriitori români afirmaţi în ultimii 50 de ani, încît ea trebuie pomenită ori de cîte ori este respectată... Şi nu pentru că un cititor superficial ar sancţiona imediat piedici clasice de lectură - o scriitură alambicată, un experiment. Ci pentru că noul cititor nu mai suportă deghizarea, fardarea inutilă a literaturii, aşa cum se făcea ea cîndva, în alte vremuri. Ţepeneag a avut o ieşire benefică din literatura română, pentru că, iată, avem în faţă un roman, Maramureş, care poate fi citit şi comentat fără a decoda vechi reflexe "esopice". Ţepeneag se arată neaşteptat de vioi, de plin de viaţă, atunci cînd vine vorba de ficţiune de dimensiuni mari (sau chiar foarte mari - Maramureş face parte dintr-o trilogie, poate chiar tetralogie, dacă ar fi să dăm crezare autorului-narator).

Sînt mai multe planuri narative care curg în paralel pînă spre sfîrşitul romanului, cînd personajele şi întîmplările încep să se amestece, chiar necontrolat. Ca şi în Pont des Arts, ca şi în Hotel Europa, Ţepeneag urmează o reţetă sigură - aceea a descrierii intimităţii unui individ, a autorului povestitor. Acesta are un lector, chiar partenera sa de viaţă, care sancţionează, necruţător de multe ori, romanul la care scrie. O punere în abis "limpede ca cristalul", fără prea m