- Cultural - nr. 70 / 10 Aprilie, 2002 - Amintiri care dor - Fara indoiala, caracterul nostru este destinul nostru. Cu exceptiile de rigoare (…). Noua carte pe care ne-o daruie Inalt Prea Sfintitul ANDREI este, din aceasta perspectiva, edificatoare. Pentru ca, in pofida suitei de evocari, de aduceri-aminte, mesajul cartii nu este cel al unei sarade melodramatice. Si cu toata sfiala si discretia si bunul simt care emana din restituirile in cauza, cartea este, in corpore, o paradigma a responsabilitatii asumate (intr-un anume fel in perioada predecembrista: viata de mirean si, apoi, de preot la Turda si Alba Iulia; si, cu particularitatile inerente, viata de arhiereu in scaunul Alba Iuliei - episod care, desi si-a serbat de mult zece ani de durata, este amintit doar, iarasi cu discretie, cu sfiala si cu atat de mult bun simt). Pentru ca, din clipa in care l-a "scuturat" fiorul mistic si, mai apoi, l-a "muncit" dorul de Dumnezeu si, mai apoi, l-a "intepat" aschia cunoasterii, de o maniera cvasi-kirkegaardiana, tanarul Ioan Andreicut si, mai apoi, parintele Ioan si, mai apoi, arhiereul Andrei, omul inainte de toate, a stiut sa pareze, sa stavileasca, sa deturneze si sa limiteze ingratitudinea, frivolitatea, dedublarea si micimea sufleteasca a unora sau altora - si asta pentru ca sofismelor si insidiositatii si meschinariei mandarinilor din spatiul sau existential, omul Ioan Andrei Andreicut le-a opus simplitatea si puritatea, si puterea, si invincibilitatea, si ubicuitatea adevarului (…). Desi este vorba despre o carte alba a unui destin, totusi maniera relatarii faptelor nu este una de evidentiere si nici una triumfalista, dimpotriva. Un lucru este cert: omul, arhiepiscopul de azi, ANDREI AL ALBA IULIEI, departe de a fi facut politie politica, a fost victima care a disconfortat profesional si a bulversat moral si a surprins prin demnitate, consecventa si curaj segmen