În alte literaturi jurnalistica e strâns legată de fenomenul literar, iar exemplele sunt nenumărate; dacă ne gândim la spaţiul american avem chiar un curent literar specific: "noul jurnalism" cu reprezentanţi notorii: Tom Wolf, Norman Mailer, Truman Capote etc. La noi, deşi s-a încercat ceva prin anii '80, lucrurile n-au fost duse până la capăt. Jurnalistica a fost până în '89 şi este şi acum o reală sursă de venit şi totdeodată o bună modalitate pentru scriitori de a nu pierde "aderenţa" la public, de a fi, cum s-ar zice, în "priză" între două cărţi. Numeroşi scriitori fac jurnalism (Ioan Groşan, Bedros Horasangian, Cristian Teodorescu, Radu Cosaşu, Mircea Mihăieş etc.), alţii au renunţat - definitiv, se pare - la literatură (Cornel Nistorescu, Cristian Tudor Popescu ş.a.), iar câţiva, foarte puţini, jurnalişti scriu şi literatură. Însă un contact definitiv al literaturii cu jurnalistica nu s-a produs încă, iar scrierile de gen ale lui Geo Bogza au rămas astfel fără ecoul dorit. Singur Eugen Istodor a profitat de un asemenea "aliaj" găsindu-şi totodată şi propria formulă pentru care merită toată consideraţia.

Cărţile jurnalistului de la Curentul, Iftimie Nesfântu sunt oarecum simptomatice. Merită discutată îndeosebi oportunitatea de a publica într-o carte reportaje apărute în ziar.

Acel "un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză", proclamat în 1920 de Ion Vinea, poate fi crezul jurnalistului. Cititorul de carte de astăzi, însă, asaltat zi de zi de ştirile TV şi de presa senzaţională, nu ştiu dacă va aprecia culegerea reportajelor într-un volum. În fond, cititorul de carte vrea ceva mai mult, vrea o povestire iar "reportajul" are nevoie să fie scris (şi) cu alte instrumente. Cititorul de carte nu mai e cititorul de ziar: În faţa cărţii devine pretenţios. Reporterul are astfel prilejul să devină (şi) scrii