Emil Cioran a fost un neobosit epistolier. Era chiar posedat de o adevărată "manie epistolară", cum spunea el însuşi într-un eseu din 1984, şi marele lui regret era că cele mai multe din scrisori se pierduseră. Treptat, treptat însă ele au început să iasă la lumină (începând cu cele de "pe culmile disperării", către Bucur Ţincu, continuând cu "scrisori către cei de acasă") din păcate multe, după moartea scriitorului. În categoria scrisorilor regăsite se află şi această epistolă adresată în luna octombrie 1970 lui Arşavir Acterian.

Aflată în arhiva Cioculescu, ea fusese dăruită criticului de către scriitorul Petru Manoliu (1903-1976), împreună cu o a doua adresată de Cioran acestuia. Pe plicul în care se afla (nu cel original) stă scris cu cerneală verde:

"Lui Şerban Cioculescu, ca răspuns la neuitata sa vizită la Mogoşoaia, această scrisoare a unui prieten comun de departe.

Petru Manoliu

973, iulie, Mogoşoaia."

Sub aceste rânduri, scrise cu cerneală verde, o însemnare a lui Şerban Cioculescu, în creion negru "decedat 30 ian. 1976, Mogoşoaia" şi alături, lipit, ferparul Uniunii Scriitorilor, decupat din "România

literară".

Tipic cioraniană, scrisoarea către prietenul din tinereţe Arşavir Acterian, evidenţiază câteva constante ale portretului moralistului: atracţia exercitată asupra lui de inşii ciudaţi, rataţi şi marginali, legăturile afectuoase cu prietenii, dar şi exasperarea pe care i-o provocau compatrioţii abuzivi. Şi un fapt mai puţin cunoscut, interesul pentru literatura română. Într-un cuvânt, un autoportret în miniatură.

Paris, 14 oct. 1970

Dragul meu Arşavir,

Am primit cu bine cele două scrisori ale tale, precum şi pachetul cu cărţi. Mulţumesc. Relaţia mea cu limba noastră este foarte in