Pornite după toate regulile şi strategiile literare pe care şi le circumscrie captatio benevolentiae (autorul scrie la rugăminţile delicate ale unui prieten, Cornel Ungureanu, după ce primul volum de versuri se publicase "prin presiunea lui Horia Stamatu şi I. Cuşa", pentru ca, acum, să fie invocat spiritul critic al cititorului: "Îţi spun aceste vorbe - scrie în loc de precuvîntare, Paul Miron -, ca să-ţi cîştig indulgenţa şi să te rog, prietene, să mă tragi de mînecă, dacă exagerez lungimea iepurelui, mormăitul ursului sau frumuseţea domnişoarei de la poştă"), memoriile şi corespondenţa lui Paul Miron din Măsura urmelor (Editura Marineasa, 2000) se structurează în jurul unor teme majore care au născut nu puţine pasiuni şi controverse în societatea românească a ultimului deceniu şi de rezolvarea cărora depinde, în bună măsură, aproximarea viitorului apropiat; nu e prima dată - Iorga ne învaţă asta - cînd o carte despre trecut ne avertizează asupra viitorului. Prima temă e libertatea: plecarea în lumea largă a început, spune Paul Miron, la "Timişoara ocupată de sovietici" şi se datorează, proiectiv, unui ofiţer neamţ care i-a şoptit "Drum bun, curajosule, eşti liber. Descurcă-te!". Dincolo de efectul imediat asupra biografiei autorului, mai e ceva: a trebuit să treacă aproape cincizeci de ani pentru ca un altul decît Paul Miron să poată da curs acestui seducător mesaj şoptit. Libertatea a fost, se poate spune, tema vieţii lui Paul Miron, fie că o regăsim în călăuza fugarilor din România comunistă spre Vest, în studentul din Franţa "năuc de libertate", în acţiunile de pe "frontul ţară-exil" sau în felul cum a înţeles să cultive libertatea interioară celor rămaşi sub ocupaţie. Într-o altă ordine, Paul Miron eliberează în memoriile şi corespondenţa sa "fondul special" (celebra "sală 3" de la Biblioteca Academiei), acolo unde se ascundea de ochii şi mintea oamenilo