Ceva mă face să cred că cel de-al şaptelea Armaghedon nu va fi şi ultimul. Greu a fost pînă a prins lumea gust pentru anonima ridicată la rang de raport răspîndit prin Internet. Cu directa contribuţie a Puterii, care a luat mult prea în serios Armaghedonul care se referea pe larg la averea premierului Năstase, acest soi de anonimă şi-a rostuit un statut la care în mod normal n-ar fi trebuit să ajungă. Discuţii publice, dezbateri în presă, foială şi ofuscare printre reprezentanţii Puterii.

Toate ca toate, dar în anonimatul lor aceste Armaghedoane arată cîteva lucruri care ar trebui să ne dea migrene. Cel mai grav mi se pare acela că emitenţii lor au ajuns la convingerea că anonimatul e cel mai înţelept mod de a spune ceva foarte critic despre una sau alta, în România. Indiferent cine sînt aceşti emitenţi, concluzia lor e greşită. Cînd n-ai curajul să-ţi asumi ceva e de preferat să cauţi o persoană cu brăcinarii mai tari, care e în stare s-o zică. E jenant că nişte oameni inteligenţi cum par autorii acestor Armaghedoane încearcă să instituţionalizeze anonima, în vreme ce afirmă că se tem pentru soarta democraţiei în România.

Cu mare greutate, omul de rînd s-a învăţat cu ideea că dacă depune o plîngere împotriva unui satrap local, care îşi bate joc de drepturile lui, n-o să aibă şi mai mult de suferit. Aşa numitul amărăştean a început să ridice capul şi să deschidă gura. Şi chiar a început să creadă că şi persoana lui se poate bucura de dreptate în ţara asta. Amărăşteanu se trezeşte destul de des că una e ce a ajuns să creadă şi invers e ce i se întîmplă. Presiuni, încercări de intimidare, dispariţia plîngerii, încît amărăşteanul redescoperă că are mai multe de tras decât dacă şi-ar fi ţinut capul plecat şi "ciocul mic", vorba unui clasic al PSD. Dar în timp ce amărăştenii au curajul semnăturii, riscând să se aleagă cu capul spart de ferocele satrap