Conform statisticilor oficiale, aproximativ 3% dintre români au un calculator personal. Pînă în 30% au acces la PC-urile firmei la care lucrează, dar nu sînt foarte sigură că-şi pot permite să citească literatură în orele de serviciu. Cărţile în format clasic atrag în continuare mult mai mulţi cititori decît cele electronice, chiar avînd în vedere doar imposibilitatea accesului la e-text - căci Internet-café-urile nu sînt deloc soluţia. Pe de altă parte, e adevărat că se publică multă literatură nouă lipsită de orice valoare, însă cum rezolvă problema un mediu electronic în care nici măcar costurile nu mai sînt un impediment? Sînt o serie de întrebări pe care ţi le poţi pune citind luările de poziţie ale adepţilor e-culturii.

Foarte mult din ceea ce se publică pe web e literatură de bună calitate, în primul rînd datorită unor foarte eficiente mecanisme de selecţie (referenţi independenţi, de exemplu) - evident, aceste lucruri nu sînt valabile în cazul siturilor personale sau al celor care promovează un mai mult sau mai puţin vizibil spirit de grup. Cartea electronică constituie totuşi un fel de univers paralel, cîtă vreme acele mecanisme culturale menite să cauţioneze valoarea unui text rămîn exclusiv apanajul urmaşilor lui Gutenberg. Astfel se generează unul din paradoxurile ciocnirii între civilizaţia hîrtiei şi cea a calculatorului: se produce o literatură ce pretinde că nu are nevoie de autoritatea critică, în vreme ce critica preferă să ignore tot acest tip de literatură.

Revistele şi editurile virtuale au însă un imens avantaj: anulează ideea de spaţiu, apropie Departele. în era vitezei şi a imediatului (mediat), e-cărţile transformă radical distanţele dintre autor şi cititor, facilitînd în primul rînd accesul direct la lectură. De aici se naşte întrebarea: cartea virtuală modifică modul de a scrie literatură sau se limitează la habitudinile