Doar centenarul naşterii scriitorilor semnifică adevărata sărbătoare. Centenarul morţii lor înseamnă constat de înfrîngere: chiar şi fiinţele extraordinare sunt muritoare, oricît de greu ne-ar veni s-o admitem. În schimb, centenarul naşterii luminează sărbătoreşte virtualitatea alegră, pură şi absolută: tot aşa cum miracolul s-a petrecut în urmă cu una, două sau trei sute de ani, el se poate repeta, oricînd şi oriunde. S-o fi întîmplînd, chiar acum, în preajma noastră, şi noi încă nu ştim: presimţirea acestei realităţi, logic perfect justificabilă, este mai plăcută decît oricare alt sentiment uman.

S-au succedat cîteva miracole şi în Portugalia celui dintîi an al secolului XX; nu putem numi altfel fericita conjuncţie de astre din 1901, care i-a făcut să se nască, la cîteva luni diferenţă pe Vitorino Nemésio, José Régio şi José Rodrigues Miguéis. Oameni fiind, scriitorii mor şi ei, trişti, singuri, fiecare cum poate - unul răpus de boală, altul de bătrîneţe, unul în culmea gloriei, altul uitat şi visînd doar la posteritate. Dar la naşterea lor, mai la o naştere ca a celor trei, destinul adună uneori promisiunile în buchet şi se ocupă apoi de respectarea lor.

Cei trei viitori scriitori au plecat din puncte total diferite ale Portugaliei, aproape din trei lumi. Vitorino Nemésio vedea lumina zilei într-un sat din Insulele Azore; José Régio - într-un orăşel din Nord, în Vila do Conde; iar José Rodrigues Miguéis - pe una dintre cele mai pitoreşti străzi din cartierul arab al Lisabonei, în Alfama. După ce s-au făcut cunoscuţi printr-o precocitate intelectuală extraordinară şi s-au decis să urmeze lungul drum al Literelor, destinele lor aveau să fie, de asemenea, dintre cele mai diverse, ca să nu spunem divergente.

Vitorino Nemésio a optat pentru studii aprofundate, construindu-şi cu grijă o biruitoare carieră de profesor la Universitatea din Lisab