Fetita. Nu stiu cum sa incep aceasta scrisoare, acum cand lacrimile imi inunda ochii, stiind ca este mult prea tarziu pentru ea, cea care ne-a luminat de atatea ori fruntile intunecate, cea care ne astepta cu atata bucurie dimineata si ne conducea la plecare, asteptand rabdatoare o noua dimineata. I...

Fetita

Nu stiu cum sa incep aceasta scrisoare, acum cand lacrimile imi inunda ochii, stiind ca este mult prea tarziu pentru ea, cea care ne-a luminat de atatea ori fruntile intunecate, cea care ne astepta cu atata bucurie dimineata si ne conducea la plecare, asteptand rabdatoare o noua dimineata. Imi vine greu sa scriu, dar o fac, pentru ca sunt sigura ca ceea ce simt eu simt toti cei care au iubit-o, au ingrijit-o si au respectat-o, o fac pentru ca merita macar atata lucru ea, o fiinta atat de curata, ucisa cu atata bestialitate de o fiinta pe care din pacate dictionarul o defineste drept om.

Dar sa incep cu inceputul. Acum cinci ani, pe culoarele Companiei Nationale a Huilei s-a strecurat o catelusa roscata, plina de energie si de viata. Cineva a intalnit-o si i-a oferit un biscuit. Din acea zi, catelusa nu a mai plecat. A adoptat oamenii Companiei Huilei si le-a daruit dragostea ei neconditionata, o dragoste pe care eu nu pot sa v-o descriu, pentru ca nu, cuvintele nu pot exprima sentimentele ei. Am numit-o Fetita si a fost "felinarul" Companiei, flacara ei vie. Au fost oameni care, fermecati de inteligenta ei, de bunatatea ei fara margini, au vrut sa o ia acasa. Insa ea a fugit mereu spre casa pe care ea o adoptase, spre acei multi stapani pe care ea alesese sa-i slujeasca cu devotament, cu insasi pretul vietii ei. A avut pui si oamenii i-au construit cusca si au gasit stapani pentru puii ei, a fost frig si oamenii au primit-o sa-si odihneasca trupul firav la caldura, a fost greva si oamenii au ferit-o de multimea furioasa. Pentru o mang