Vrei sa vorbim despre cartea lui Gabriel Liiceanu, Declaratie de iubire? Nu prea am vazut cronici despre ea.
Pastrand proportiile, ea poate surprinde tot atat ca Jurnalul de la Paltinis. Atunci izbea libertatea de ton nemaiintalnita. Sonoritatea interbelica. Efervescenta intelectuala a discutiilor dinainte de comunism. Acum, intr-o astfel de proza de buna, foarte buna calitate...
Ai spus "proza"?
Da.
Si eu cred, inca de la Jurnal, ca Liiceanu este prozator.
Este si prozator. Un foarte fidel urmas al lui Noica, din acest punct de vedere. Cu ganditorul Noica poti sau nu sa fii de acord. Dar scriitorului nu-i poti face nici un repros. Bineinteles ca Liiceanu e filosof. Dar e si scriitor. Cu Declaratie de iubire izbuteste, in plus, sa faca literatura buna cu bune sentimente. Ceea ce se intamplase mai rar de cand Gide proclamase ca literatura buna numai cu sentimente "rele" poate coexista. In Declaratia de iubire simpla imbinare a cuvintelor duce spre lumina. E foarte rar ca, in literatura, cuvintele sa se mire unele de altele. E si mai rar sa-ti vorbesti de bine semenii cu o atare consecventa intr-o literatura ca a noastra, sfartecata acum de vorbirile de rau. Am impresia ca in Romania libertatea redobandita e traita in primul rand ca o capacitate de ura.
Mi-e greu sa suport interpretarile etniciste
Ura asta nu exista numai in Romania, ci si in exil. Exista si intre exil si Romania. Nu cumva e o ura a comunitatii romanesti?
Mi-e greu sa suport interpretarile pur etniciste. Totul se petrece la noi de parca n-am avea termen de comparatie. S-a produs, timp de jumatate de veac, in multe tari aceeasi catastrofa. Si noi, in loc sa analizam caracteristicile comune ale catastrofei, foram doar in trecutul romanesc. Il comparam pe Ceausescu cu Antonescu, cand il avem la indemana, de pilda, pe Kim Ir Sen, cu aceeasi boala a pute
