Ar trebui sa fac efortul de a intelege din toate mult mai putin decit simt ca vreau. Sa devin mai descriptiv, sa simplific, sa dau exemple concrete, sa povestesc. Nu stiu sa inteleg situatii imediate pentru ca nu stiu sa le construiesc. Perceperea mea a concretului e fie nestavilita, fie prea subtire, plictisita, dispretuitoare. In fond, nu sint in stare sa iau in serios lumea reala. Cind o fac si ma arunc in empiric, o fac dintr-o disperata nevoie de certitudini. Nu ma pot opri la idei. Am impresia ca certitudinea se afla in materie si ma instalez cu toata fiinta acolo.
Lumea exterioara e tot timpul aceeasi. Doar sentimentul consistentei ei se schimba. Inaintind in virsta, lumea isi pierde greutatea, forta de coplesire. Ti-e mai usor sa faci din ea un concept. Iar oamenii care se lasa furati de imediatul conceptului incep sa te deruteze.
Gindirea oboseste. Gindirea dezgusta imediat. Totul e repetabil, totul e aparenta. Gindirea e aceea care spune ca totul e suprafata, superficiu. Asa se naste imaginarul, ca o compensatie la dezgustul pe care-l aduce cu sine gindirea. Asa se naste si profunzimea, ca o iluzie mentala provocata de dispretul fata de lumea empirica.
Creierul meu e o masina de produs vorbe chiar si in somn.
E mai usor sa ai idei si sa te ocupi de ele decit sa fii constient de propriile tale stari pe care sa vrei sa le analizezi. Marea dificultate a literaturii la persoana intii nu consta in curajul de a fi sincer si onest pina la capat cu tine insuti (ceea ce, in prima jumatate a secolului trecut, a putut parea un cistig inestimabil), ci in tehnica inventarii si a analizei acestei atitudini. A vorbi despre propria ta interioritate inseamna a vorbi despre ceva care nu exista. De aici vine toata metafizica, toata eroarea. Intr-adevar, pare si ireal, si inuman sa te ocupi de o chestiune pe care legea social