Prin 1980, daca nu ma-nsel, Televiziunea Romana transmitea serialul – de mare succes in epoca – Lumini si umbre. Eram, pe vremea aceea, student in anul doi al Facultatii de limbi si literaturi straine din Bucuresti. Datorita Domnicai Serban, lector la catedra de engleza a facultatii si nora a compozitorului Radu Serban (care semna coloana sonora a serialului), a fost organizata o intilnire cu realizatorii, care a avut loc intr-o dupa-amiaza, la Casa Universitarilor. Au participat atunci regizorul Andrei Blaier, actorii Ilarion Ciobanu si Mitica Popescu – probabil, citiva altii de care nu-mi mai amintesc... O alta Domnica – Nasta, actualmente Cunescu, maitre de conférences la Université Libre de Bruxelles si autoare a unui consistent capitol despre filmul romanesc publicat in Storia del Cinema mondiale (Einaudi, Torino, 6 volume, 2000) – si cu mine am fost rugati sa „agrementam“ intilnirea informala cu cite o analiza – personala – a serialului; eu mi-am ales personajul „Imparatului“ (jucat de Mitica Popescu), si astfel s-a nascut textul de mai jos – semipastisa la Mythologies-ile lui Barthes –, pe care l-am citit, d’a capo al fine, in tacerea semiamuzata, semiinterzisa, a asistentei. Inedit mai bine de 20 de ani, desi nu chiar „interzis“, ma amuz sa-l restitui, astazi, cititorului postcomunist – cu mentiunea: „Bun de sertar!“... (a.l.s.)

Ca vehicul al unei stratificari sociale, dom’Virgil se opune onomastic structurii comunitatii: el este „Imparatul“, sef al underground-ului, titlu care ar putea parea derizoriu daca nu s-ar sprijini pe o afirmare evenimentiala a Numelui.

Dar Numele, la rindul lui, este un simplu cod, o ipostaza argotica a Persoanei: este nevoie de ceea ce s-ar putea numi, tot argotic, Mutra. De aceea, ca vehicul al unei disjunctii inca si mai profunde, Mutra lui dom’Virgil trebuie sa semnalizeze: telespectatorul trebuie sa recunoas