Sa ne inchipuim ca, nemultumiti de modul in care Academia de Film a acordat premiile Oscar anul acesta, George Bush, Dick Cheyney si, eventual, Colin Powell sau Condoleezza Rice (pentru a fi… politically correct!) improvizeaza la repezeala o alta „gala“, care sa recompenseze filmele si actorii agreati de Casa Alba, sau ca Jacques Chirac si Lionel Jospin, la rindul lor, simt nevoia sa contrapuna premiilor oferite la Cannes niscaiva premii guvernamentale… Un astfel de scenariu, fantezist pina la absurd in orice tara in care respectul fata de valori se manifesta in primul rind prin non-ingerinta Puterii intr-un domeniu atit de sensibil precum cel al acordarii unor premii in domeniul artelor, a devenit realitate la Bucuresti. Gala Nationala a Teatrului Romanesc – incropita pe ultima suta de metri de ministrul Razvan Theodorescu si de secundantul sau fidel, „maresalul“ Ion Antonescu – a demonstrat ca, in vreme ce simtul ridicolului si al masurii pare sa le lipseasca total distinsilor nostri guvernanti, unii dintre „monstrii sacri“ ai scenei romanesti, in pofida indiscutabilelor lor calitati artistice, nu au reusit sa se dezbare de reflexul conditionat al sarutarii miinii stapinului, dobindit in epoca de glorie a regimului comunist. Cind grandomania si marinimia ajung sa fie confundate, cind actori si regizori de certa valoare sint pusi in situatia de a accepta umilinta pe post de recompensa, cind televiziunea nationala prezinta obsesiv prim-planuri cu „maresalul“ Ion Antonescu, sugerindu-ni-se astfel, subliminal, ca el este generosul sponsor, desi banii pentru premii s-au luat din bugetul de stat, sa nu ne miram, ipocrit, ca societatea romaneasca in ansamblul ei are nostalgia „tatucului“ grijuliu si autoritar.
L-am auzit intr-una din serile trecute pe Mircea Albulescu, altfel unul dintre marii nostri actori (care nu lipsea insa niciodata din spectacolele omag
