Revine prea des in tinguirile cititorilor un laitmotiv: scumpirea cartilor pina la preturi inaccesibile si… inacceptabile. E, cel mai adesea, un subterfugiu inventat de cei care nu mai au timp de citit, caci exista solutii de lectura pentru cei care nu pot cumpara toate cartile dorite. Ar fi interesant de discutat atit despre pretul cartii, din punctul de vedere al editorului, cit si despre timpul rezervat lecturii, din punctul de vedere al cititorului. Caci, si daca le-ar putea cumpara, un cititor cu o buna vointa culturala nu ar putea citi toate cartile dorite la vizitarea unei librarii bine aprovizionate. E o banalitate. Dar nu despre cititorul obisnuit vreau sa vorbesc acum, ci despre cititorul profesionist, criticul.
Ma intriga de citiva ani apelul Uniunii Scriitorilor catre autori de a-si trimite cartile daca vor sa intre in atentia juriului pentru acordarea premiilor anuale. Aparent, dar numai aparent, apelul e justificat de imposibilitatea de a se informa, imaginata ca plauzibila pentru oricare membru al juriului. Dar tot atit de adevarat este ca un membru al juriului neinformat de acasa, prin propria activitate si receptivitate de pe parcursul unui an, ramine la fel de neinformat si in fata unui morman de carti care ar cuprinde, intr-un mod exceptional, intreaga productie editoriala a unui an, „servita“ de secretariatul Uniunii Scriitorilor ca pe un tort imens, oferit spre un consum contra cronometru, intr-o lipaiala de grup. Rezultatul se cunoaste: se consuma de preferinta si cu prioritate bucatile mai mici, care sint cartile de poezie. Nu i s-a parut nimanui pina acum suspect faptul ca, de doi ani, juriile decid ca poezia e ultrainfloritoare, iar proza e un dezastru?
In 2000 nu s-a acordat pentru 1999, an bun pentru proza, nici un premiu acestui gen, iar in 2001 s-a acordat pentru 2000 un premiu de proza celei mai firave dintre c