In copilarie m-a impresionat o furtuna, care a ramas in amintirea mea aproape nestearsa. Era vara, probabil pe la sfirsitul lui iunie, caci porumbul din gradina de linga casa era mare, natura se desfata intr-un verde mustos, soarele tremura de arsita. Dintr-o data cerul s-a facut violet, norii au coborit pina la glezna trecatorilor si o gheata deasa a acoperit imprejurimile cit ai rasufla de doua ori. Paca ii vad si acum pe toti ai mei adunati in tirnatul casei batrinesti, inmarmuriti ca statuile din Sodoma si Gomora. Furtuna a venit fara veste si a plecat de parca nu ar fi fost. Nu apucasem sa ne dezmeticim, cind un soare stralucitor se prelingea peste prapadul lasat de furtuna. Coroanele pomilor din gradina aratau ca niste schelete descarnate, tot ce fusese verde era ingropat in aratura, satul parea pustiu, cufundat intr-o tacere nefireasca. Eu ma agatasem de piciorul tatei, ca de piciorul unui urias, cautindu-i fata. Ochii lui erau punctul meu de sprijin. De data aceasta nu i-am putut prinde privirea. Fata lui era indreptata spre cer. Avea o socoteala cu acesta. Cind totul s-a potolit, s-a desprins usor din miinile mele, a luat o secure pe umar si s-a indreptat spre padure.

Cind oamenii au inceput sa se preumble pe ulite, vaicarindu-se din pricina prapadului abatut peste ei, tata sosea din padure cu o sarcina de nuiele. Fara un cuvint, a inceput sa impleteasca o poarta pentru stina oilor. Probabil ca era unul din raspunsurile rationale si un prilej de meditatie pentru situatia, aproape fara iesire, de atunci. Mare fiind, l-am intrebat, referindu-ma la intimplarea aceea si la alte situatii-limita in care a fost pusa familia mea, cum a iesit din acea incercare. Probabil ca nu-si mai amintea, dar mi-a raspuns in felul lui: „Intotdeauna exista o Cale, draga tatii“. Il pretuiesc nespus pe tata fiindca, in situatii-limita, a stiut sa aleaga, aproape de fiec