Geo Dumitrescu s-a născut în 1920, împlineşte aşadar anul acesta 82 de ani. Indiferent cît ne place sau nu literatura domniei sale, indiferent care este imaginea fiecăruia dintre noi despre intelectualul Geo Dumitrescu, această venerabilă persistenţă în spaţiul cultural românesc nu poate decît să ne emoţioneze. Trebuie să spun fără ipocrizie că atunci cînd am deschis acest nou volum de versuri şi am citit dedicaţia austeră, scrisă de mîna tremurătoare a poetului, pentru mine, cu aproape 60 de ani mai tînără, m-am temut că n-o să pot scrie neutru despre aceste poezii.

Este vorba despre un volum bilingv, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române în 2001. Traducerea poemelor aparţine Micaelei Slăvescu, există de asemenea o variantă franceză a prefeţei semnate de Gabriel Dimisianu şi a fragmentelor critice de la sfîrşit. Fragmentele critice, mai mult decît necesare în cazul acestui poet martor al atîtor decenii de tribulaţii politice şi, de ce nu, de tribulaţii ale criticii literare în raport cu poezia sa, umplu un gol, dar oarecum cu zgîrcenie. Textele aparţin mai multor critici (Marin Mincu, Mircea Iorgulescu, C. Stănescu, Eugen Simion, Cornel Regman, Ovid S. Crohmălniceanu), dar sînt în general fragmente foarte scurte şi urmează cumva o linie comună de apreciere. Lipseşte, de pildă, referirea la cronica din 1989 a lui Nicolae Manolescu, cronică foarte importantă în exegeza acestui autor. Fie că sîntem sau nu de acord cu ce scria criticul în urmă cu 13 ani, abordarea lui era mult diferită de aceea a celorlalţi critici ai perioadei şi propunea o altă direcţie. În viziunea sa, Geo Dumitrescu nu era un poet ironic şi ludic, nu se înscria în familia "muntenilor", nu-i avea urmaşi pe Marin Sorescu şi pe Nichita Stănescu, ci era "primul nostru poet politic", un poet preocupat cu seriozitate de actualitate, contestatar şi niciodată gratuit. De asemenea, sensib