Cu una sau două excepţii, a trecut fără comentariile de cuviinţă un eveniment de o mare gravitate, căruia nu-i găsesc precedent după 1989: acordarea Premiilor Naţionale "I.L. Caragiale". Premii pentru teatru, fireşte. Înfiinţate anul acesta. Dublîndu-le, cu patru zile mai devreme, pe cele ale asociaţiei de breaslă, UNITER.

Mulţi ar fi tentaţi să spună: la urma urmelor, ce este rău în faptul că avem mai multe premii şi, încă, acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor într-un cuantum destul de ridicat? Am remarcat această reacţie la ziariştii (în general, dezinformaţi) care s-au referit la gala din 4 aprilie şi chiar la unii beneficiari direcţi, oameni de teatru (a căror "ignoranţă" era un alibi moral).

Din mai multe puncte de vedere, premiile cu pricina ar trebui, mai degrabă, să ne alarmeze decît să ne bucure. Nimeni nu s-ar fi opus ca M.C.C. să instituie Premii Naţionale pentru literatură, artă, teatru, film etc., şi ca premiaţii să fie reprezentativi, dacă nu neapărat şi foarte numeroşi. Primul semn de întrebare îl ridică limitarea acestor premii la teatru. Anunţate pe nepusă masă şi în vecinătatea celor de la UNITER, nepregătite (gala însăşi a fost o imitaţie neinspirată a galelor

UNITER) şi, mai ales, în lipsa unui juriu, ele par să concureze neloial premiile tradiţionale ale breslei. Oare de ce s-a străduit M.C.C. să facă o asemenea investiţie? Şi de ce tocmai acum? Ca scriitor, mă pot gîndi la o ofensivă de oficializare a premiilor (şi nu doar a lor) şi în literatură, teatrul fiind doar începutul. (În paranteză fie spus, căci nu merită mai mult, vicepreşedintelui Uniunii Scriitorilor, prezent pe scenă ca să înmîneze unul din premii, nu i-a trecut o clipă prin minte acest risc; problema acută, ca o durere de stomac, a d-sale a fost să arunce o săgeată, boantă, de altfel, în direcţia revistei noastre şi a cronicarului ei dramatic.) Cel