În numărul 10 al revistei 22 atrage atenţia o dilemă filozofică care dă şi titlul articolului semnat de Andrei Cornea: Se poate combate relativismul postmodern? Seducătoarea frământare e urmarea directă a reacţiei stârnite de apariţia cărţii Omul recent a lui H.-R. Patapievici. Obsesia subiectelor social-politice autohtone, veşnic nerezolvate, s-a mai diluat în amploarea scandalului filozofic, ceea ce e un fapt pozitiv.

Rămâne de văzut dacă această reacţie exagerată manifestată tocmai în ţara lui "anything goes" este o simplă coincidenţă. S-ar putea ca una din cauze să fie şi frica izvorâtă din confuzia inocentă între respectivul curent şi libertate/democraţie. Numai că, temându-se de un atac la adresa valorilor democraţiei, apărătorii ei au răspuns cu replicile binecunoscute ale oamenilor de bine (sintagmă inteligibilă numai pentru români): "carte cu misiune", "carte cu probleme", "ideologie reacţionară", "stereotipuri fundamentaliste", "derapaje extremiste", "deraiere legionară", "port-drapelul revanşard", "elitism minor" etc.

Oricum, retorică sau nu, întrebarea domnului Andrei Cornea poate admite un răspuns. Deoarece filozofia, formală şi informală, stochează, inventariază şi comentează curentele/sistemele fără a decide axiologic asupra lor, criteriul existenţei/originalităţii nu este suficient pentru evaluare. În aceste condiţii relativismul entropic postmodern e greu de combătut fiindcă precursorii şi fondatorii lui refuză orice feed-back fiind atraşi, după cum remarca J. Baudrillard, într-un "proces al pierderii sensului". Cam ceea ce ar fi anarhia pentru societate. Poţi convinge un anarhist că nu are dreptate? Astfel, întemeietorul (J.F. Lyotard) decretează: "Gândirea postmodernă nu mai crede în posibilitatea unui discurs sistematic... Se propagă, în schimb un pluralism radical..." (?!). A se reţine calificativul autodescriptiv radical în r