În Blocada există un pasaj în care un staroste de pescari povesteşte vechi întâmplări unor mai tineri vâslaşi căci, precum scrie acolo, oamenii mării pun mare preţ pe prietenie, a celor de faţă, a celor din depărtări: fiindcă numai prietenia ţine piept stihiilor, potrivnicelor întâmplări ale celor cu destin primejdios acceptat. Fericiţi, tot astfel, cei ce, de pe ţărmuri, concep prietenia ca pe tot atâtea borne ale existenţei, înfruntând ispitele neantului, capcanele cotidianului, suma de obstacole ce par de netrecut în asprimea anotimpurilor vieţii: ei îşi salvează personalitatea şi, cu ea odată, destinul în creaţie.

Aceştia erau termenii înalţi în care pregăteam o scrisoare lui Pavel Chihaia, la împlinirea de către el a biblicei vârste de optzeci de ani. Scrisoare, ca răspuns la aceea pe care mi-o adresase când, cu cinci ani în urmă, tocmai împlineam şaptezeci de ani. Într-o asemenea corespondenţă, de un tip cu totul special, ce se poartă în zona opusă obişnuitelor epistole punând lumea la cale, adânci sunt paşii în acel "hotar de nisip" care este însăşi viaţa, în metafora lui Pavel Chihaia. I se spune într-o astfel de misivă destinatarului cine este el în ochii şi inima unui prieten, ale unei societăţi, unei epoci, ce reprezintă el pentru o cultură, motivele preţuirii, ca ecou al izbânzilor sale în sfera acelor preocupări în care excelează.

Când nu m-aş simţi în stare a duce la capăt o asemenea cuprindere în care răceala cronicarului se topeşte la focul emoţiei, atunci i-aş expedia unul din acele mici plicuri de culoarea lavandei, ce se foloseau cândva şi nu se mai văd astăzi, unde pe un petec de hârtie se scria, cu mari şi spaţiate litere, mesajul unei singure fraze. Însă cum asta pretinde un anume talent, îţi voi scrie, dragă Pavele, mai întâi de ce cred în intervenţia Providenţei, cu propriile-mi probe, între care se înscrie şi aceea a legăt