- Editorial - nr. 75 / 17 Aprilie, 2002 In ziua de 7 mai, se vor implini 64 de ani de cand Octavian Goga - "poetul patimirii noastre" - a trecut pragul eternitatii. Desigur, nu e o "cifra rotunda" si putini vor fi aceia care, in a treia zi a Sfintelor Pasti ale crestinilor ortodocsi, vor avea ragazul de a-si aminti chipul aceluia care spunea: "Tot respectul si puterile mele intelectuale le voi depune la picioarele acestei tari, pe care vreau s-o transmitem generatiilor viitoare curata, stralucitoare, ca un punct de lumina pentru patrimoniul umanitatii". Prea putini isi vor reaminti, desigur, si ca biografia si creatia poetului-patriot ardelean s-au impletit, de la inceput pana la sfarsit, dramatic uneori, cu evenimentele vietii social-politice ale timpului sau, dar mai ales cu spiritualitatea multiculturala a unei Transilvanii aflate sub datul vremii, asa cum a vrut Dumnezeu. Scolarul de Liceul unguresc de la Sibiu (de unde nu l-a scos nimeni afara!), absolvent al celui romanesc din Brasov, precum si al Facultatii de Litere si Filosofie din Budapesta, si al cursurilor de perfectionare de la Berlin, intemnitat la Seghedin pentru articolele sale patriotice - in 1911, membru - in 1918 - al grupului de romani care vor infiinta, la Paris, Consiliul National Roman (al carui scop era lupta pentru unitatea nationala a romanilor), va deveni, dupa Unirea din 1 Decembrie 1918, ministru al Instructiunii si Cultelor, ministru de stat, ministru de Interne si prim-ministru, membru al Academiei Romane (1923), in locul lui George Cosbuc, va primi Premiul National pentru poezie in 1924. O, tempora, o, mores...! "Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut totdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarm