Într-o perioadă în care discutarea fenomenelor literare (mai vechi sau mai noi) se face cu o anume lejeritate (care nu de puţine ori frizează superficialitatea), o lucrare ştiinţifică serioasă, de tipul celei a profesorului Mihai Moraru, riscă să treacă neobservată.

Studiile care alcătuiesc volumul - cele mai multe dintre ele consacrate unor aspecte din literatura română medievală - se bazează pe o lectură atentă a textelor, pe cercetarea manuscriselor, confruntarea ediţiilor, dar sînt departe de a se restrînge numai la atît. Aşa după cum sugerează şi titlul (De nuptiis Mercurii et Philologiae), demersul hermeneutic îmbină erudiţia filologică şi sagacitatea analitică, într-o formulă care aminteşte de acea coniuctio elementorum din practicile alchimice.

Ce a însemnat pentru cultura română tipărirea Bibliei de la Bucureşti sau circulaţia cărţilor populare, care erau procedeele de construcţie în povestirile istorice versificate şi în teatrul popular românesc, cum funcţionează alegoria animalieră în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, ce anume a moştenit Eminescu din vechiul scris românesc, sînt doar cîteva din întrebările la care studiile cuprinse în volumul de faţă îşi propun să ofere un răspuns. Cu deosebire merită amintit capitolul despre semnificaţiile construcţiei labirintice în Istoria ieroglifică, capitol în care autorul ne propune un interesant excurs comparatist. Pornind de la distincţia între diferitele trepte de semnificaţie ale imaginii labirintului (de la aceea de loc comun sau simplă figură, trecînd prin cea care echivalează, alegoric, traiectul existenţial cu traiectul labirintic şi ajungînd la treapta pe care s-ar situa operele care, "deşi nu folosesc referirea la construcţia labirintică, prilejuiesc alegoriei interpretative această referire"), Mihai Moraru constată că esenţial, în toate apariţiile modelului rămîne faptul că "labirint