Lumină în august. 1960. Tehnica romanului. Povestirea unui personaj care a auzit întâmplările sau care a participat la ele. Povestire completă, cu deznodământ. Apoi prezentarea acestor fapte obiective direct de narator. Succesiunea evenimentelor fiind inversată uneori, privită de undeva din viitor spre trecut, ori din prezent spre trecut, într-o incoerenţă aparentă...

De unde impresia de neconstruit, de libertate ce te dezorientează; deşi intriga se supune unui plan riguros, superior, intuitiv.

Timpul şi spaţiul se contopesc, se confundă, - de cele mai multe ori, eroii nu disting, nu separă lucrurile, percepând lumea într-o nediferenţiere de început de lume...

O plasticitate extraordinară. Ideile, noţiunile sunt expuse prin comparaţii surprinzătoare. După fiece mişcare sau gest, urmează, ca un tic: "Ai fi zis că..."... "ca şi cum"... într-o permanentă sforţare de a spaţializa expresia ori gândul. Şi toţi eroii cărţii se deplasează dintr-un loc în altul ca la comanda unui Jucător suprem care îi trage de sfori, conducându-i ca pe nişte marionete.

O fatalitate implacabilă. Cristmas, eroul negru, principal, săvârşeşte omorul pus în mişcare de resortul ascuns al fatalităţii. Ceva inexorabil. O reînviere a clasicei Moira din tragedia greacă însă cu un patos sectar, puritan...

Oamenii epuizează răul cu fervoare... Iar răul este mlaştina sexualităţii... acea tenebroasă şi umidă noapte a Femeii primordiale, de care Cristmas fuge cu oroare, după ce, tot cu oroare şi cu ură, s-a apropiat de ea şi a cunoscut-o, ca femeie... Secretul mântuirii ar fi repudierea actului sexual şi refugierea în sfera androginului pur... Halucinanta goană a lui Cristmas, după omor, noaptea, gol, sub cerul înstelat, - sălbatica nuditate astrală; apoi, pe şosea, fasciculul brusc de lumină care îl proiectează alb ca un negativ pe fundalul negru al nopţii... Momen