Nu mi se pare tocmai banală frecvenţa cu care termenul popor circulă şi astăzi, în discursul public românesc, cu sensurile şi conotaţiile sale destul de diferite şi de ambigue. Emfaza naţională, clişeul politic şi eticheta etnografică sau sociologică, în formele lor uneori incredibil de luate în serios, coexistă cu echivalentele parodice. în-tr-o bună parte a jurnalisticii de azi răsună încă ecoul discursului paşoptist ("Popolul român voieşte o patrie tare..."); simultan, un registru distinct, mai rece şi birocratic, pare să continue o fază anume a limbajului politic populist - cea a regimului comunist ("lupta poporului"; "cu poporul şi pentru popor"; "cel mai iubit fiu al poporului"). Persistă, în fine, uzul sociologic şi etnografic, oscilînd între afectiv-apreciativ şi vag peiorativ, de pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea: al viziunii poporaniste, sămănătoriste ("scene din popor"), sau al adversarilor ei. în linii mari, uzurile actuale corespund accepţiilor popor - "neam", "naţiune"; "clasele de jos"; "ţărănime" - adesea oscilând imperceptibil între ele.
Politic şi global termenul popor e adesea marcat emfatic de determinări ("acest popor", "popor român"): "este necesară mobilizarea energiilor puternice, curate şi autentice de care dispune acest popor" (UFD, "Apel către români", 2000); "sărăcit, minţit, batjocorit şi sfidat de o liotă de pseudopoliticieni cu aere de primadonă, acest popor..." (Adevărul economic, 380, 1999); "actuala coaliţie nu a reuşit decît să batjocorească sistematic această ţară şi acest popor" (Adevărul economic, 417, 2000)"; "este nevoie ca opoziţia să convingă acest popor amărît de necesitatea alternativei" (România liberă = RL 1270, 1994, 1).
Clişeele politice sînt reluate parodic ("greu încercatul popor român" - cotidianul.ro) - deşi circulă mai departe şi în forme serioase, în discursul indignat şi agramat (scrisoare
