In ciuda titlului distant si academic*, volumul in care Gabriela Adamesteanu si-a strans o buna parte din articolele publicate in primul deceniu de libertate este de fapt un jurnal de campanie, acut, intens, tulburat si febril; jurnalul unui combatant.
Cele doua Romanii contine marturia unei angajari publicistice si exprima un angajament public, nu este o rece sau pretins rece "analiza", o radiografie savanta ori un diagnostic stiintific apartinand unui expert, in ce anume nu se stie poate prea bine, dar cu morga, cu aplomb si neaparat cu bibliografie la vedere, jurnalismul cu aparat si miriapodice note de picior fiind una dintre cele mai durabile mode intelectuale romanesti din anii de dupa Evenimente.
Si este, apoi, jurnalul de campanie al unui scriitor. Un scriitor dublu implicat in viata publica a Romaniei, prin scrisul propriu, ca jurnalist militant, dar si, totodata, ca redactor-sef al unui saptamanal politic si intelectual de o formula ramasa unicat si astazi, dupa trecerea a mai bine de o duzina de ani de la aparitia primului numar.
Un scriitor lipsit insa de orice experienta jurnalistica, ajuns - aruncat?! adus?! - in valmasag de o brusca si brutala rasucire a unei istorii ce paruse a fi, pana in decembrie 1989, macar lenesa, de nu si complet anchilozata, ca un prolog al mortii.
Atunci, in acel decembrie 1989, "un prag intre doua vieti" pentru cea mai mare parte a populatiei Romaniei, cum retrospectiv o spune ea insasi acum, s-a nascut Gabriela Adamesteanu ca persoana publica si jurnalist.
Fusese, era pana atunci o scriitoare importanta, dar cunoscuta doar prin si pentru cartile pe care le scrisese, in viata de toate zilele functionand ca un oarecare redactor de editura; avea sa devina insa o proeminenta figura a vietii publice, admirata, contestata, invidiata, respectata, atacata.
Cu o sinceritate uimitoare pr
