Stelian Tanase era inainte de 1989 un om neobisnuit. Am avut prea putini astfel de oameni si acest lucru ne costa. Alaturi de alte cateva figuri izolate (printre care Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Paul Goma, Radu Filipescu), Stelian Tanase a fost un razvratit adevarat.
In acele vremuri, el era un "naiv", un "apucat", spre deosebire de multimea celor complet indiferenti, de adeptii compromisului "intelept" si de practicantii asa numitei subversiuni "dinauntrul" sistemului. Problemele societatii romanesti nu erau insa aceste figuri tragice pe care contemporanii le-au privit cu ironie sau dispret.
Problema societatii romanesti era societatea insasi. Era majoritatea ampla care a suportat prin adaptare si s-a degradat prin lipsa de replica. Vina tragica a societatii romanesti a fost si este acea neputinta colectiva de a trai cu o anumita exigenta, acea indiferenta muta la ce se intampla cu omul.
Transformata in merit si justificare, aceasta mare problema a devenit subiectul unei teorii stupide care canta capacitatea, ba mai mult, geniul romanesc in materie de "supravietuire" biologica. Acest gen de incoronare pseudofilozofica poate legitima pe termen scurt un mod de viata, dar lasa netratata cea mai adanca problema a lumii romanesti: dezinteresul pentru alte forme de viata in afara de supravietuire, lipsa valorilor, a idealurilor, unde valoare si ideal inseamna altceva decat ce e dat sa fie.
Paradoxal, problema romanilor e ca, pe cand traiau in cea mai deplina servitute, ei nu erau obisnuiti cu libertatea. Ei nu aveau adica un reper alternativ la viata pe care o duceau. E greu de imaginat un roman care se culca intr-una din serile nesfarsitei ere comuniste spunandu-si "va fi mai bine numai daca de maine vom face asta si asta".
Romanii nu stiau ceea ce am impresia ca stiau polonezii, ungurii, cehii si alte popoare inrobite care a
