M-am gindit mult care ar fi motivul pentru care vorbesc eu despre Cosmin Bumbut si nu oricare dintre dvs...* Daca va spun ca sint amic cu el, o sa-mi raspundeti: „Ei bravo, si noi sintem – cu el sau cu Dragos Lumpan –, altfel n-am fi venit la vernisaj“. Daca va spun ca am mai vorbit la o expozitie de-a lui, parca v-aud: „Pai asta era un motiv sa te abtii acum!“. Daca va spun ca sint critic de film, o sa-mi raspundeti: „Si ce cauti aici? Du-te in sala de cinema!“. Iar daca o sa va spun ca lucrez la o revista unde Cosmin a publicat foarte multe fotografii de-a lungul anilor, sper sa va aud spunind: „Asa parca mai vii de-acasa...“.
S-o iau pe rind.
Cu Cosmin am avut chiar un proiect, care nu s-a mai facut din motive, cum se zice, „independente de vointa noastra“; sper sa nu fi renuntat insa cu totul la el (?).
Cu filmul e mai complicat. As putea sa o iau „istoric“, spunindu-va ca, asa cum fotografia este fiica picturii, tot asa si cinematograful este fiul fotografiei. Paradoxul face ca multi dintre noi (eu, in orice caz) sa fi vazut prima oara o fotografie abia dupa ce vom fi vazut un film: este o fatalitate moderna – fotografia (ca Arta, nu ca poza pe recamier...) presupune o anumita cultura vizuala, o anumita informatie pe care o capeti cu timpul. Dar mai este ceva: atunci cind vrei sa-ti amintesti un film vazut, in minte iti revin cadre din acesta – ceva care s-ar putea numi, in limbajul de specialitate, „planuri-detaliu“ –, mult mai rar secvente intregi (si nu neaparat replici, pe alea le poti auzi si la teatru...). Pentru ca mai toti vedem fotografia din perspectiva, mai apropiata, a cinema-ului, am putea s-o definim ca: planuri-detaliu ale unui film care s-a pierdut sau e invizibil in totalitate – oricum, nu mai exista.
Cosmin Bumbut a publicat foarte multe fotografii in Dilema. Inainte de a-l cunoaste personal, in carne si o
