In primul rand contest cu vehementa nu atat proiectul disimularii adevarului, care, trebuie sa recunosc, a existat (si acest proiect trebuie, poate fi discutat, la orice ora din zi si din noapte), cat triumful acestui proiect de disimulare.
Acest proiect a esuat, adevarul a fost cunoscut in detalii (asa cum este intotdeauna cunoscut, cand el este epuizat si nu mai poate functiona) si cartea Alexandrei Lavastine nu aduce nici o informatie noua despre atractia puternica spre fascism care i-a incercat pe Eliade si Cioran.
Scopul cartii nu este insa acela de a risipi ultimele indoieli, pentru cei care le mai au inca. Scopul ei este de a propune o carte incendiara si unitara, o carte de demascare de sine statatoare; cu o dramaturgie a ei, cu un personagiu inedit.
Prin aceasta tentativa, cartea devine pestilentiala. In dramaturgia clasica, celebrul trio avea un personagiu pozitiv: pe Eugen Ionescu. Acest personagiu trebuia confiscat si introdus intr-o noua dramaturgie, retopita. In aceasta noua dramaturgie, Ionescu trebuie sa joace rolul tainuitorului, nu al duhovnicului.
Ratarea lui Ionescu - in plan moral - e ca nu a ales rolul turnatorului, in loc de cel al duhovnicului. Iata ce mi s-a parut absolut hidos in carte: reprosul ca nu si-a turnat prietenii, conform unui mecanism de delatiune caruia, trebuie sa recunoastem, comunismul i-a dat intreaga stralucire.
Eroul principal al cartii este de fapt Eugen Ionescu. El trebuie insa murdarit - ca intr-un joc monstruos de televiziune, care la inceput pare insurmontabil. Un exercitiu de maculare, cu dificultati care nu trebuie sa descurajeze. Dar cum sa nu disperi cand tema jocului e aceasta?
Ce-i lega pe cei trei romani celebri atat de puternic (faimoasa imagine din Piata Furstenberg)? Prietenia, se raspunde spontan si se pierde instantaneu jocul.
Un cadavru ii lega, un
