Fiindcă, prin trecerea timpului, ne este dat să vedem îndeajuns de limpede evoluţia prozei reapărute la noi după 1953, primul lucru pe care îl remarcăm este felul cum îşi reconstituie ea, treptat, statutul elementar de proză realistă. Redescoperind şi recuperînd, ca după o inundaţie devastatoare cu mîl roşu, resturi din marile construcţii interbelice, zidurile rămase în picioare, folosind vechile temelii şi memoria supravieţuitorilor, prozatorii păreau a fi constrînşi să reînveţe abeceul construcţiei narative: începînd cu principiile creării de tipuri şi conflicte.

Ca model al "reconstrucţiei", şi-au luat ceea ce fiecare dintre ei considera că e mai solid în istoria precomunistă a romanului şi indeniabil în ochii înşişi ai autorităţilor. Nu au fost avute în vedere la început, fireşte, marile experienţe romaneşti ale secolului XX şi nici prozele psihologizante sau fantastice tipărite la noi sau în alte părţi ale Europei necomuniste. Un model la îndemînă putea fi Balzac (sau proza românească de tip balzacian), căci explicarea personajelor prin mediul lor de formare şi de vieţuire părea să ilustreze mulţumitor tezele teoriei literare marxiste (în variantă sovietică şi autohtonă), întemeiate pe determinismul mecanic.

Alcătuită din 24 de nuvele cu o întindere variabilă, Cronică de familie (apărută în versiune parţială în 1955 şi republicată ca trilogie în 1957), acoperind un secol de istorie - de la Cuza la regimul comunist -, este, în fond, cronica nemelancolică a stingerii unei clase (boierimea). Scrisă în spiritul realismului balzacian, care nu favorizează, nu idealizează şi nici nu împinge în caricatură (cel puţin în intenţie), cartea poate fi socotită o replică la Romanul Comăneştenilor: ea anunţă epuizarea rolului istoric al moşierimii, fără să-i "înfiereze" reprezentanţii - cum, fără doar şi poate, ar fi dorit activiştii din cîmpul culturii. @N